EDITORIAL: Copilul care aleargă

Pentru mine, fotbalul n-a început în ’94. Și, cu atât mai puțin, în ’86.

Îmi aduc aminte Cupa Mondială din ’94, dar nu sunt sigur că îmi aduc aminte chiar lucrurile pe care pretind că mi le aduc aminte. Golul lui Hagi cu Columbia, Petrescu cu Statele Unite, penalty-ul lui Baggio, toate astea există în mine, dar nu cred ca sunt amintiri, ci ca reluări pe care le-am văzut de atâtea ori încât crea că le-am trăit. Memoria mea a făcut ce face memoria când vrea să pară mai importantă decât e: s-a băgat în poză după ce fotografia fusese deja făcută.

Despre Prunea și Kennet Andersson nu pot să mint. Nu am rana originală. Nu am plâns. E foarte posibil să nu fi văzut faza live. Eram prea mic. Poate dormeam sau nu îmi păsa. Poate destinul, în acea seară, m-a protejat de una dintre primele lecții ale fotbalului: că o poveste frumuasă nu merge tot timpul până la capăt.

Cupa Mondială începe pentru mine în ‘98. Fotbalul începe puțin mai devreme, în 1996, în Anglia cu golul fantomă cu Bulgaria și se limpezește apoi în câteva imagini care nu mai pleacă nicăieri: golul lui Predrag Mijatović din finala Champions League din ’98, execuția lui Adi Ilie cu Columbia în același an și dubla lui Thuram cu Croația, poate cea mai bună dovadă că, uneori, personajul secundar fură atenția.

Apoi totul devine clar. Am mai ratat meciuri la Cupa Mondială, dar foarte rar. În 2002 am chiulit ca să văd Franța pierzând cu Senegal, cu golul lui Bouba Diop, în Mondialul lui Ronaldo, acel Ronaldo, idol înainte de Social Media. În 2022, după finala pierdută de Franța în fața Argentinei lui Messi, n-am putut să vorbesc aproape două ore. Nu din noblețe. Nu din profunzime. Din boală.

Fotbalul e boală grea. Nu te omoară. Te lasă în viață ca să te faci de râs și data viitoare.

Vorbeam zilele trecute cu un om care a văzut mai mult fotbal decât mine. Un om corect cu fotbalul, ceea ce e mai rar decât pare.

Remarca lui a fost dezarmantă: „Până prinzi un meci bun, de-abia săptămâna viitoare.”

A zis-o fără răutate. Tocmai de-aia a durut.

Pentru că întrebarea e validă. O Cupă Mondială umflată la 48 de echipe mai are elitismul necesar? Sau devine Piața Obor, cu prea multe standuri, prea multe cartoane și marketing nostalgic care nu acoperă prea multele terabe luate pe pile.

Dacă intră mai multă lume în poveste, povestea devine mai slabă?

Poate. Uneori, da. Vor fi meciuri triste. Vor fi echipe care vor juca fotbal de la volanul autocarului și favorite care vor trata mingea ca pe o circulară în coorporatii. Vor fi partide despre care vom spune, cu amărăciunea omului modern care are prea multe aplicații și prea puțină bucurie, că puteau foarte bine să fie un articol pe Flashscore.

Dar asta e doar jumătate din adevăr. Cealaltă jumătate e Curaçao.

O insulă de puțin peste 150.000 de oameni, „Blue Wave”, cea mai mică națiune care a ajuns vreodată la Cupa Mondială, intrând în turneu cu Germania, Ecuador și Coasta de Fildeș.

Câți copii din Willemstad vor vedea pentru prima dată naționala lor la Mondial? Câți vor sta cu ochii în televizor ca în fața unei hărți care, brusc, s-a hotărât să le facă loc?

Și da, peste toate astea stă FIFA, această mașinărie care a învățat să vândă emoția pe categorii de scaun. Stau prețurile obscene, pachetele de lux, sponsorii cu interesele lor. Stă corupția aceea veche, endemică, care n-a distrus încă fotbalul, dar a făcut ceva poate mai pervers: ne-a convins pe mulți să ne sabotăm entuziasmul înainte să se audă primul fluier.

A iubi Cupa Mondială nu înseamnă a achita FIFA. Nu înseamnă a uita mizeria. Înseamnă doar că nu le cedăm lor tot terenul. Că nu acceptăm ca, după ce au pus preț pe bilet, să pună preț și pe tresărirea noastră.

În Mexic se mută școli și birouri din loc pentru deschidere. În Brazilia, oamenii plâng după Wesley. În România, ne învârtim între Tomac, criză politică, facturi, oboseală și știri care par scrise de cineva hotărât să ne strice orice formă de chef. Antena încearcă să ne spună, prin toate ecranele posibile, că vine Mondialul. Și pare că nu prea ne intră în sânge.

Nu pentru că România nu e acolo. Asta nu mai e o dramă, e aproape o tradiție. Nu pentru că meciurile sunt la ore complicate. Am văzut noi fotbal la ore la care doar hoții votează și tinerii se mint.

Am uitat doar să ne bucurăm.

Sau, mai exact, am ajuns să ne suspectăm bucuria. O interogăm înainte s-o primim. O întrebăm dacă are surse, dacă e justificată, dacă nu cumva participă la o industrie toxică, la o moștenire grea, dacă bucuria e securistă, e useristă, e auristă, e suficient de “LGBTQ+ și alte litere”-istă. Dacă nu e prea naivă, prea veche, prea copilăroasă. Până terminăm ancheta, s-a dus mondialul.

Una dintre cele mai triste piese pe care le știu este „Copilul care aleargă către mare”. Mă lovește într-un loc pe care nu prea am chef să-l explic rațional. Poate pentru că am avut fericirea unei copilării fără griji, oferită de niște părinți puternici și chinuiți și de un frate făcut, cumva, din amândoi. Poate pentru că marea, în felul ei rar și restrictiv, venea, ca și vancața mare, o dată pe an și era bucuria anului, oricum ar fi fost anul. Nu conta cât dura drumul, dacă apa era rece. Marea avea ultimul cuvânt. Așa e și Cupa Mondială.

Nu e curată. N-a fost niciodată curată. Are algele ei, plastic, hoteluri urâte, vânzători care îți cer prea mult pe prea puțin, oameni care urlă fără să știe de ce, oamei care sparg semințe și își dau cu părerea, salvamari falși cu fluier folosit doar să nu ajungi la geamandură și umbrele pestrițe. Dar când intri în apă și primul val îți lovește glezna, toate astea rămân pe mal.

În seara deschiderii, o să aleg, naiv, fiu iar copilul care încă aleargă. O să alerg spre o bucurie lucidă, mai obosită, mai zgâriată, dar încă vie. Pentru că însă sunt viu și încă pot.
Și asta nu e puțin.

E aproape tot.